Etichete

,

13
Raluca aia mică e-n dreapta, îmbrăcată cu sarafan ecosez.

Am fost în vizită la părinţii mei, pentru că aveam nevoie de nişte acte. Printre hârtii şi dosare am găsit şi fotografii de demult. În faţa unora am râs de mă durea burta,

554884_610627088957717_492538450_n

Soră-mea, cu doi dinţi

în faţa altora m-am întristat.
Eram în clasa a V-a când am cunoscut-o pe doamna Bancu. Constanţa Bancu. Originară din…Constanţa, la fel ca diriginta noastră. Prietene bune ele două! Am fost singura clasă de gimnaziu a promoţiei care a avut-o la Română pe doamna Bancu. Un pedagog exigent (într-un moment în care eram doar noi două mi-a spus: –Ştii care e porecla mea? Ghionoaia!), care voia să ne asigure viitorul prin învăţătură.
De la doamna Bancu ştiu eu gramatica limbii române. De la doamna Bancu am prins tainele vocabularului, am învăţat morfologia, sintaxa propoziţiei şi a frazei. Şi despre Creangă, Eminescu, Goga, Brătescu-Voineşti, Caragiale, Delavrancea, Teodoreanu. Nu am avut nevoie de manuale, culegeri de comentarii sau meditatori. Plecam de la şcoală cu lecţia învăţată.
La sfârşitul clasei a VI-a a venit la curs cu o perucă roşcată. Am privit-o lung (eram copii şi nu înţelegeam). Ne-a spus că, din cauza tratamentului pe care îl urma, a început să-i cadă părul, dar să stăm liniştiţi, pentru că se va face bine. Fără vreo urmă de spaimă sau de emoţie în ochi. Scurt: se va face bine.
Şi s-a făcut. În toamnă era din nou lângă noi. Ne-a însoţit pe toţi până la linia de final. Pe mine m-a trimis la Olimpiada de Limba şi literatura română, unde am ajuns la Faza pe municipiu.
Ai mei s-au încăpăţânat să-mi pună meditator în ultimul trimestru al clasei a VIII-a. Ştiam că nu am nevoie. Cred că şi ei ştiau. M-a meditat directoarea şcolii. De fapt, rezolvam împreună exerciţii, pentru că şi dumneaei le spusese părinţilor că nu mai are ce sa mă înveţe.
Am ajuns la liceu. Şi-am fost şi acolo foarte bună la Română.
Într-o zi, în drum spre casă, am văzut o mulţime de elevi şi profesori îmbrăcaţi în negru. Se îndreptau spre cimitirul din cartier. Am oprit-o pe fosta mea profesoară de Chimie, să-i cer lămuriri. M-a lămurit: mergeau la înmormântarea doamnei Bancu. Cancerul osos recidivase şi fusese nemilos. Mi-a mai spus: –Of, şi cât te iubea, măi, Cincule! Aşa-i, toată lumea ştia că eram Raluca aia mică a doamnei Bancu.
N-am putut sau n-am vrut să-i însoţesc la cimitir, nici nu mai ştiu. Am ajuns acasă plângând în hohote şi am continuat să plâng ore în şir. Mama mi-a spus să mă potolesc, pentru că o să mă îmbolnăvesc de inimă rea. Nu mai eram copil, nu mai eram Raluca aia mică a doamnei Bancu! Eram mare, în clasa a XI-a!
A trecut vremea.
Am intrat la Litere. Tot gramatica doamnei Bancu mi-a fost aliat.
Am predat la clasele a VI-a şi a VIII-a. Tot după gramatica doamnei Bancu.
Nu am fost niciodată la mormânt. Nici nu cred că mă voi duce vreodată.
Prefer să-i păstrez vie amintirea şi să-i dedic săptămânal scrierile de pe blogul cu normele gramaticale învăţate de la dumneai.
Doamna Bancu, Raluca aia mică a mai crescut între timp, dar tot a dumneavoastră a rămas şi vă iubeşte, chiar dacă nu v-a spus asta niciodată!

Anunțuri