Nelinişte

Etichete

,

12806227_1098298660190555_4130831349068989217_n

Pe blogul acesta s-a ajuns în ultima perioadă, ca urmare a căutărilor pe Google, astfel două puncte

miroase a carne este corect gramatical

figură geometrică cu m înaintea lui b sau p

doru dima statut social

chesti tari de pus pe facebook

ce vrei săţi fac să mănânci

mamele oltenilor

peştii sub apă nu put sens

tâmple argintii

poze cu sare

spaidăr

doru dima divorţ

mai dobitoc mai gogoman 2

apelativul pisi

fete din cincu nr telefon

când eşti bun eşti luat de prost imagini

legătură între cuvintele salariu sos salam

vînd scoda costantain rate

Nelinişte personală: Cine e Doru Dima?

 

 

Scrisoare deschisă către George Burcea

Etichete

, , , ,

1

Dragă George,

Azi e o zi mare: 24 de ore. Tocmai încropii lista cu DE FĂCUT, DE LUAT, DE DUS, DE SCRIE-ŢI PE AGENDĂ DACĂ NU ŢII MINTE, RALUCO!”.
O să te întrebi probabil dacă eu chiar n-aveam somn la ora la care scriu. Păi, n-aveam. Dar stai chileanu, că nu din pricina emoţiilor n-am eu somn acum. Pur şi simplu nu vreau să-ţi fac astăzi capul calendar (e periculos, George,
că-s pe jumătatea olteancă şi, dacă mă pornesc…).
Multe n-ar fi de zis, dar e de explicat.
Pe scurt: Îţi mulţumesc!
Pe larg: Eram la evenimentul de lansare a celui de-al doilea roman al Antoniei, anul trecut, în aprilie. Despre tine ştiam doar că eşti student în an terminal la teatru, că scrii poezii şi că eşti frumuşel (bine, aici nu intru în detalii, deoarece mă îndoiesc că vrei să ştii ce-şi spun femeile între ele în timp ce privesc fotografii cu tine😀 ). În timpul unei discuţii în care se vorbea despre iubirea aia plenară (subiectul romanului Antoniei), când eu mi-am exprimat o părere nu tocmai drăguţă despre bărbaţi, te-ai uitat la mine şi ai spus zâmbind: Încearcă să extragi din orice relaţie eşuată doar amintirile frumoase!”.
Ulterior, te-am văzut pe scenă şi am descoperit că eşti un actor foarte talentat, ţi-am citit poeziile şi am descoperit că eşti sensibil, dar puternic în acelaşi timp, ne-am împrietenit şi am descoperit că eşti un om simplu, dar foarte ambiţios.
Ghici ce fac acum, George! Îmi zugrăvesc amintiri frumoase. Îţi mulţumesc pentru sfat! Ştiu, pânza e mare şi goală, dar pensula şi vopselele sunt la mine, iar eu nu mai sunt în pană de inspiraţie. Un strop de culoare ici, un strop de culoare colo… Exact cum spune Antonia: de noi depinde cum realizăm tabloul, de noi depinde dacă lăsăm cenuşiul din trecut să ne mâzgălească opera de artă sau dacă alegem albastrul ori verdele crud pentru speranţă, roşul pentru iubire, turcoazul/ lilaul pentru dorinţă şi pentru vis (da, ştiu: sunt geniale culorile astea!!!😀 ) etc.
Dacă tot veni vorba de vis, cred că ar fi cazul să-mi zugrăvesc unul mic în momentul ăsta, adică să mă duc la somn. Nu de alta, dar azi e o zi mare, deja cu mai puţin de 24 de ore, iar tu lansezi Un strop de culoare” şi ştiu că ai nevoie de ajutorul meu.
Tu fă bine şi visează mare, George Burcea! Visează nesimţit chiar şi nu lăsa pe nimeni să te trezească!

                               Cu drag şi cu respect pentru tot ce faci,
Raluca Gabriela Cincu

P.S.: Ne vedem la Palat!

12654586_1082541378455202_7273423497316802946_n

Un strop de culoare

Etichete

, , , ,

poza george interviu

Motto: Culoarea, cel mai greu de ales în viaţă: albă sau neagră. (Tudor Muşatescu)

George Burcea mi-a acordat un strop din timpul pe care-l petrece în vacanţă şi mi-a răspuns la câteva întrebări scrise cu negru (c-aşa e template-ul blogului), dar colorate în esenţă.

Dacă am trăi într-o lume în care totul ar fi cenuşiu, căror lucuri le-ai oferi un strop de culoare?
George: Iubirii de sine. Dacă te iubeşti cu adevărat, vei iubi tot ceea ce te înconjoară şi vei avea un drum plin de Lumină.

Fiecare dintre noi îşi zugrăveşte viaţa în culorile alese de sufletul său. Tu cum îţi colorezi existenţa?
George: Căutând cine sunt şi ce caut eu în viaţa mea.

Preferi versurile albe sau pe cele colorate”, cu rimă, ritm şi măsură?
George: Nu este vorba de preferinţă, ci de ceea ce simţi în momentul în care iei creionul şi începi să aşterni pe hârtie. Când scriu, nu mă gândesc la faptul că vreau rimă îmbrăţişată, încrucişată, împerecheată sau vers alb. Am o imagine, încep să scriu, iar după primele cuvinte ştiu deja zona pe care o cere povestea mea.

Ce culori ai folosit în volumul pe care urmează să-l lansezi, Un strop de culoare”?
George: Roşu, albastru, turcoaz, galben, verde, gri şi negru (deşi ştiu că acestea din urmă nu sunt culori).

1937080_878184198968785_5822086422000043202_n

M-a apucat brusc cheful de colorat! Vrei să colorăm împreună? Încep eu: dacă speranţa ar avea culoare, în viziunea mea ar fi albastră. Aşa, ca marea sau ca cerul. Tu ce culoare preferi să asociezi speranţei?
George: Clar albastru! Iubesc această culoare.

Mai departe!… Cu ce culori ai picta următoarele: visul, prietenia, zâmbetul, copilăria, dorinţa, gândul, iubirea, teatrul, poezia?
George:
Vis – Turcoaz
Prietenie – Roşu
Zâmbet – Galben
Copilărie – Verde
Dorinţa – Turcoaz
Gând – Gri
Iubire – Roşu
Teatru – Alb
Poezie – Albastru pulverizat
Apropo de culori: priviţi culoarea turcoaz! Nu vi se pare genială?😀

Turcoazul? Turcoazul e super-duper!!! :))
Mulţumesc, George!

Iubirea… acel fir invizibil care unește oamenii predestinați

Etichete

, , , ,

ubi_bene_ibi_patria_home_is_where_you_feel_good_square_sticker-rcd7b88af60de43a1b8bd5871834e7cc1_v9wf3_8byvr_324.jpg

Aş minţi dacă aş spune că n-am avut un şoc în momentul în care mi-a comunicat decizia pe care o luase.  Când am aflat că vrea să plece din ţară, am simţit un gol în stomac. Urma să fiu departe de una dintre cele mai bune prietene pe care mi le-a ales destinul. Dar m-am ţinut tare, pentru că pur şi simplu simţeam că ei îi va fi bine, iar că mie o să-mi treacă. La urma urmei, era doar un gol în stomac.
Au trecut patru luni de atunci şi am avut dreptate. Încet-încet, golul a dispărut. Asta pentru că am realizat că distanţa dintre două persoane care se iubesc se măsoară în dragoste, nu în kilometri. Iar timpul… „timpul este doar fluviul din care pescuiesc eu”. (Charles Baudelaire)
Deci n-o mai lungesc. Dragii mei, Antonia Bogdana Bălan!

1. Antonia, când crezi tu că e momentul potrivit pentru „Stop! Până aici! Trebuie să o iau de la capăt!”?

Bună, Ralu, în primul rând doresc să salut pe toți cititorii blogului tău și nu numai. În al doilea rând, mulțumesc pentru ocazia pe care mi-ai oferit-o, dovedind încă o dată că distanța nu separă oamenii care se prețuiesc și se iubesc cu adevărat, fie ei prieteni, fie ei iubiți sau colegi. Acum, să trecem la lucruri serioase.

Trebuie să recunosc că mi-a luat ani din viață ca să înțeleg că dacă nu spui stop când simți că ai făcut totul și totuși nu merge nu faci altceva decât să consumi timpul tău. Nu pe al altuia. În ultimele patru luni am învățat că timpul meu este foarte prețios, fiindcă este al vieții mele și nu am să mai permit nimănui niciodată să mi-l consume inutil, transformându-l în ceva insipid, inodor și incolor. Nici măcar mie! Mediul în care lucrez acum, total diferit de ceea ce am făcut în România, mă pune față în față zilnic cu neputința, bătrânețea, boala, sentimentul de inutilitate personală al unui om, pierderea amintirilor. Acest lucru mă face să înțeleg, clipă de clipă, că îmi sunt datoare mie în primul rând să fac tot posibilul să fiu fericită. Iar fericirea pentru mine este șansa de a alege. Am ales să spun „Stop! Până aici! Trebuie să o iau de la capăt!” atunci când am simțit că am făcut totul pentru a fi în doi, dar eram doar unul prezent în căsnicie. Sau atunci când iubirea a durut… Și a durut al dracului de tare! Iar durerea mă sfâșia împiedicându-mă să evoluez, să creez, să râd în hohote, să am sclipiri în ochi, să mă simt femeie. Și nu mă refer doar la iubirea față de un bărbat, ci chiar și la cea de țară. M-am sufocat la un moment dat din cauza tristeții din jur, a nepăsării, a răutății, a multor lipsuri. A faptului că nu poți alege un alt drum doar pentru că ai rate și trebuie să stai cu același partener, la același job, în aceeași casă sau localitate. Mă refer strict la mine și la unele persoane de vârsta mea. Sunt convinsă că se regăsesc mulți în situația descrisă, dar prea puțini sunt, poate, cei care au ales să spună „Stop! Până aici! Trebuie să o iau de la capăt”… cu o altă persoană, în altă țară, la alt loc de muncă. A nu se înțelege că pentru moment am ales o altă persoană. Aștept liniștită, echilibrată, fericită, și creez zi de zi realitatea mea, fără să mă bazez pe (i)realitatea altuia, fie el extraterestru sau divinitate. Mi-am luat destinul în propriile mâini, am ales un drum de la zero, singură, în altă țară, alt domeniu de activitate. Nu, nu uit de unde am plecat, am spus și o repet: mama e una și nu uiți niciodată cuibul părintesc! Dar vine o vreme când îți iei zborul pentru a urma drumul evoluției tale. Nu știu ce îmi rezervă viitorul, dar cu siguranță în patru luni de Anglia m-am bucurat mai mult decât în ultimii ani în propria-mi țară.

2. Se spune că un chip frumos este rezultatul unui suflet frumos și liniștit. Fizic, strălucești (se vede din avionul care face cursa București-Londra și retur). Să înțeleg că asta se întâmplă și cu sufletul tău?

Sufletul meu? Uitasem de mult timp de el. Mereu exista cineva în sufletul meu pe care să îl pun înaintea mea. Într-o zi am înțeles că atunci când tragi de o iubire, de o relație, e ca și cum ai încerca să învii un mort. Iubirea nu are nevoie de așa ceva. Ea curge de la sine și se spune că nu ține cont de vârstă, de religie, de chip, de diferențe și asemănări. În ultimii ani am învățat niște lecții de viață majore, iar principala este Niciodată să nu spui niciodată! Încă mă confrunt cu anumite situații repetitive (coincidențe sau nu), prejudecăți, principii și concepții, cu întrebări privitoare la menirea lor. Aș fi ipocrită să spun că mi-este bine fără un partener, aș confirma acest lucru doar pentru moment. Când am ales drumul acesta, în adâncul sufletului meu am intuit că ceva se va rupe definitiv în căsnicia mea. Nu mă concentrez acum pe dacă va mai fi ceva vreodată sau dacă mă voi mai reuni cu soțul meu. Dar da, sufletul meu este liniștit, mi-am găsit un echilibru, fac ceea ce îmi place: învăț, călătoresc, explorez, muncesc, creez în singurătate. De fapt nu sunt chiar atât de singură. Am în jur oameni care știu să mă facă să râd cu gura până la urechi. Cum aș putea să nu fiu fericită, iar sufletul meu mulțumit, când am luat cea mai bună decizie din ultima perioadă, cu toate greutățile aferente?! Nu e deloc ușor să lași o situație materială foarte bună în țară, un anumit statut social, o familie, propria-ți casă și să pleci în lume, luând-o de la zero și dorindu-ți să devii din nou de nota 10. Și asta la 42 de ani. Fără să fii soția, sora, amanta, iubita, logodnica cuiva care îți poate deschide drumurile. Ci bazându-te doar de propriile tale forțe, îndeosebi cea psihică. Mintea mea a fost cea care m-a susținut. Ea a creat realitatea aceasta, ea m-a ridicat atunci când am căzut, ea mi-a dat motivație, ea a învins durerile, ea îmi spune mereu: Continuă! Vei reuși! Am slăbit în trei luni 10 kg, am trecut dincolo de limitele mele, am avut dureri insuportabile – de la fizice la sufletești. Însă am zâmbit încontinuu și mi-am ascuns dezamăgirile produse de omul cu care am fost împreună 23 de ani, de prieteni sau oameni pe care i-am iubit cândva. Distanța a separat grâul de neghină. Asta nu poate decât să mă bucure!

12418800_1034003253287546_1551837998207965404_o

Înainte

1484_1034003233287548_8415036146193126706_n - Copy

Acum

3. Ce te așteptai să găsești acolo (sau, mai degrabă, ce ai visat) și ce ai găsit până la urmă? E mai amară pâinea străinătății decât cea de acasă sau e doar un mit?

Nu știu alții cum sunt în afara țării, dar eu sunt tare fericită! Este aproximativ ce mă așteptam să găsesc, nu regret deloc decizia luată. Am visat de la 19 ani să plec din țară. Am așteptat cam mult. Știi, nu e vorba despre faptul că mi-aș urî țara sau compatrioții. Ci doar despre faptul că interiorul meu nu s-a mai simțit de mult timp compatibil cu locul în care eram. Ajusesem să mă simt o străină în casa mea, în cuplul meu, în țara mea. Nu simt nevoia unei justificări vizavi de plecarea mea, fiecare face ceea ce crede de cuvință. Însă nu am să pricep niciodată de ce ar trebui să joc mic când pot să joc mare, de ce ar trebui să mă resemnez, de ce ar trebui să renunț la visurile mele? Doar pentru a demonstra lumii că sunt așaaa… în rândul ei? Ei bine, niciodată nu mi-a plăcut să mă asemăn cu cineva, vreau să fiu eu, pe drumul meu, cu alegerile mele. Crede-mă, mă descopăr pe zi ce trece tot mai bine. Îmi testez limitele, rezistența, perseverența, capacitatea de supraviețuire, îmi culeg pe propria piele documentarea pentru a treia carte. Și sunt mai mult decât convinsă că va fi inspirată din viața mea! Cât despre pâinea străinătății – știi, e un paradox- mâncarea altuia ți se pare, uneori, mai bună decât a ta. Pentru moment, pâinea străinătății mi-a dat energie pentru zece vieți.

4. Noi vorbim săptămânal la telefon și aproape zilnic prin intermediul Facebook. Bine, asta nu înseamnă că nu mi-e dor de tine. Ție de ce ți-e dor și cum îl stăvilești?

Dorurile mele majore sunt cele față de băieții mei și a fost multă vreme și dorul de mine, de femeia din mine! Aceea ascunsă mereu în bio-carcasă feminină, dar cu atitudine masculină. Care trebuia mereu să ia decizii, să se perfecționeze, să evite să greșească, să fie un tampon între familie și răutățile lumii sau greutățile vieții. Acea femeie care dorea mereu să iasă la iveală, să nu mai fie cea care hotăra totul- de la credite la restaurante sau excursii pentru întreaga familie- care tânjea după protecția, înțelegerea unui bărbat, după doi-ul dintr-un cuplu. Aici sunt singură, eram oricum obișnuită, nu trebuie să iau decizii decât pentru mine, învăț, muncesc, călătoresc. Am însă cea mai puternică motivație din lume: sunt femeia-mamă și îmi doresc copiii cât mai repede cu mine, atunci când voi putea susține financiar totul.

În rest, nu am doruri prea multe. Iau partea plină a paharului. Interesant poate fi faptul că aici sufletul meu s-a regăsit și se simte ca acasă. Știi, îmi povestea bunica mea cândva despre chemarea pământului. Am simțit-o de două ori în viața mea: o dată când m-am dat jos dintr-o mașină chiar pe pământul moștenit de la bunicul meu, înspre Călărași. A doua oară atunci când am pășit aici, în Anglia, în cartierul în care locuiesc. E ca și cum am mai trăit aici cândva, iar aici mă așteaptă cineva. Nu știu să îmi/ îți explic această chemare. Știu că sunt în locul și la momentul potrivit. Aștept să se întâmple ceva miraculos în viața mea. Cumva îmi dau seama că nici cărțile mele nu au fost create întâmplător. Coincidență, sincronicități, destin? Rămâne să aflu!

5. Ce simți că poți realiza în Anglia și nu ești sigură că ai fi putut realiza în România? Faci des comparații între viața de acolo și cea de aici? (aici am să te rog să fii cât de sinceră poți și vrei, și simți tu).

În Anglia pot realiza, probabil, tot ce am realizat în România, numai că nu sunt aici doar pentru lucrurile materiale și bunăstarea financiară. Sufletul meu a găsit o liniște și un echilibru cum nu aveam acolo. Am alte oportunități, mă asortez cu mentalitatea englezilor, cu educația, cu regulile lor. Aici nu m-a adus deloc întâmplător Universul. După cum am spus, studiez, călătoresc, muncesc, mă descopăr pe mine ca femeie, în singurătatea mea. Adică îmi permit să fac ceea ce îmi place, fără a avea acel major stres al unei vieți nefericite în discordanță cu interiorul meu. Schimbarea mi-a făcut bine, ba, mai presus, m-a și ameliorat din punct de vedere al sănătății fizice și nu numai. Fac comparații de orice gen, nu ai cum să nu faci! Și din toate am văzut partea plină a paharului. Așa că sunt pe deplin mulțumită cu alegerile mele de până acum.

 6. La ce te gândești acum când pui noaptea capul pe pernă? Nu te mai întreb la ce te gândeai acum câteva luni când puneai capul pe pernă.

La prioritatea pentru anul 2016: sentimentele, dragostea, iubirea plenară la care visez, omul cu care să construiesc. Poate fi oricine din trecutul, prezentul și viitorul meu. La alegerile cu care m-am împăcat. La oamenii pe care i-am iubit. La cei care m-au părăsit sau care și-au bătut joc de sufletul meu. La tot ce a fost și la ce aș vrea să fie. Trag linie apoi: sunt experiențele mele și mă simt bine cu ele acum. Trăiesc o perioadă excelentă a vieții mele, în care mă bucur de tot ceea ce explorez, învăț, acumulez.

Nu știu unde mă va duce soarta. Știu în interiorul meu că acum îmi voi putea îndeplini și visul de care îți povesteam mereu, acela de a merge în India, pentru a vizita Taj-Mahal-ul, templul iubirii. Nimic nu e întâmplător. Mă bucur de fiecare zi a călătoriei vieții mele. Dacă vrei să îți spun ceva ce am învățat în ultimele patru luni, am să îți spun. Nu am învățat de la colegii mei sau de la oamenii de pe stradă, ci de la rezidenții de care am grijă. Vine o vreme când bătrânețea și boala pot pune stăpânire pe tine. Uneori, trăiești din amintiri, asta dacă le mai ai. Anumite boli nu îți iau doar trupul și vlaga, ci și mintea. Boala nu alege, după cum nu alege nici moartea. Lucrurile cu care mă confrunt zilnic la job mă fac să nu mai irosesc niciun minut al vieții mele! Poate, peste ani, de undeva, dintr-un pat de spital sau dintr-un scaun cu rotile, nu mi-aș mai putea strânge copiii în brațe, deschide ochii să privesc natura, asculta muzica sufletului sau, mai rău, aminti cine sunt, de unde vin, pe cine am iubit… Și-atunci prefer să fac aceste lucruri acum.

7. Cam câte culturi ai întâlnit printre noii colegi care ți-au devenit și prieteni? Ne poți vorbi puțin despre fiecare cultură în parte?

Multe, de la indieni la pakistanezi, nepalezi, sri-lankezi, filipinezi, români și britanici. Hehe, nu am avut timpul necesar să aflu atât de multe despre fiecare cultură în parte în așa fel încât să pot prezenta ceva concret cu lux de amănunte. Însă, luate ca un tot, a ieșit ceva frumos, un mediu în care este foarte incitant să lucrez, pentru că nu poți trece prin așa ceva și să nu te îmbogățești cu oameni și emoții. Iar cum eu sunt avidă de informații, lecții de viață și acumulări de experiențe, aici este locul tocmai potrivit pentru moment.

12485867_1034003503287521_2158702583104058654_o

8. Știu că muncești mult, că urmezi și niște cursuri în paralel… daaar, din discuțiile pe care le-am avut cu tine, am realizat că acolo nu prea se confruntă lumea cu „sindromul birou-pat”. Cum te relaxezi/ distrezi după o zi sau după o săptămână de muncă?

Seara vin acasă și corespondez prin toate mijloacele cu cei dragi, de la Facebook la Skype și telefon, scriu, învăț (e o relaxare pentru mine), beau câte o cafea sau un ceai. Merg destul de des la cumpărături, fără stresul că nu am bani, călătoresc în fiecare zi liberă în diferite locații. Pentru moment am văzut părți importante ale Londrei, precum și Windsor, Eton, Datchet, preconizez cât de curând Stonehenge și voi fi la Paris cel mai târziu anul viitor. Merg la petrecerile staff-ului de câte ori am ocazia sau mă întâlnesc cu colegii în afara orelor de program. Pe de altă parte, nu aș vrea să uit de faptul că și munca în sine presupune, pe lângă foarte multă seriozitate, atenție, responsabilitate uriașă, și distracția de rigoare din fiecare zi din cadrul activităților pentru rezidenți. Ce mai fac? Navighez pe internet, studiez maximum tot ceea ce prind despre Anglia, locurile în care stau, și, mai nou am redescoperit nu doar femeia din mine, dar și copilul meu interior. Voi merge la paintball, la bowling deja am fost, caut un parc de distracții și de aventură, mi-am rezervat timp pentru atracțiile Londrei. Am fost la Sea Life London Acquarium, British Museum, Big Ben, urmează roata, podul de sticlă, muzeul figurinelor de ceară Madame Tussauds și multe altele. Nu uit niciodată în călătorii să degust în diferite localuri cafeaua. A, și nu uit să râd cu gura până la urechi, gândindu-mă la cât de „nebună” poate fi o femeie aflată la vârsta de mijloc să plece în lume singură, bazându-se doar pe propriile forțe și renunțând la tot ce avea stabil în viața ei.

12401638_1034003743287497_3396153994799823598_o - Copy  980786_1034003569954181_288654231569521307_o - Copy

12513799_1034003429954195_6641134909745242514_o 12484674_1034003719954166_6071729905796198757_o

9. Să scoatem și artileria grea. Definiția pe care ai dat-o iubirii în cel mai recent interviu pe care mi l-ai acordat mai este valabilă? Ai să-i aduci vreo completare?

Hihihi! Nu am dat nicio definiție! Nici nu am să dau. Dar știu ce caut! Acel fir invizibil care leagă doi oameni încă de la prima întâlnire, astfel încât niciodată să nu se despartă sufletește, uite, înceteze să se iubească, indiferent cât de departe ar locui unul de altul sau cât de imposibil ar părea să fie împreună! Acel fir invizibil care leagă oamenii ce se iubesc cu adevărat, (re)unindu-i dincolo de viață și de moarte. Același fir invizibil care unește oamenii predestinați, ei simțind și știind în adâncul sufletului că există undeva în această lume și că într-o zi firul îi va atrage unul spre altul, (re)găsindu-se și (re)cunoscându-se! Da, știu, e o nebunie, dar despre asta este al treilea roman și asta cred că se va întâmpla în viața mea.

10. Cu Filip ai rupt orice legătură sau…? Ce mai face el? Dar Dana? Dana ce mai face?

Filip face parte din sufletul meu de la început și până la final. Atât timp cât sufletul meu e bine, și Filip va fi. Dana este una dintre cele mai fericite femei Cam atât pot spune!

12489263_1034003416620863_2068799941261597905_o

Hm!… Filip?

11. Am aflat ce face noua Antonia Bogdana Bălan. Eh, ce face scriitoarea Antonia Bogdana Bălan? Când ai plecat de aici, încă lucrai la cel de-al treilea roman al trilogiei „Te iubesc, Filip!”. Mai ai sau deja lucrezi la al patrulea?

Ehee, aici nu prea am avut timp de scris, deși romanul este alcătuit deja în mintea mea. Însă presimt că mă așteaptă lucruri minunate și aș vrea ca în roman să apară și câteva elemente din viața mea, astfel că mai aștept. Cu siguranță voi avea lansare în Anglia, fiindcă romanele vor fi traduse.

11751935_1018760488147629_4524000092533388657_n

12. Crezi că vei mai putea scrie vreodată romane sau poezii triste?

Categoric da! Romanele mele nu reflectă neapărat starea mea de spirit, starea mea interioară, poartă doar o amprentă vagă asupra anumitor personaje. Nu uitați, le puteți comanda pe email info@epublishers.info/ 0722.156.408, atât din țară, cât și din străinătate, și puteți vizita și paginile mele de Facebook, dar și blogul „La Marginea Căsniciei”. Mă puteți vedea, de altfel, la job și pe pagina de Facebook Langley Haven.

13. Ce mesaj ai pentru noi?

Ție îți mulțumesc pentru toți anii în care mi-ai fost aproape. Dumneavoastră, cititorilor: prețuiți fiecare moment și dedicați exclusiv clipe sufletului, trupului și minții dvs. Nu uitați de visurile pe care le aveți, sperați și credeți în ele, căci într-o bună zi se vor îndeplini, într-un fel sau altul. Dacă aveți iubirea, întrețineți-o, e o floare rară. Dacă nu o mai aveți, nu încetați să o căutați! Niciodată nu e prea târziu să iubești!

12469396_1034003386620866_7835823793798849001_o - Copy

Iar eu conchid: există un stadiu al prieteniei când nu mai e nevoie te vezi zi de zi pentru a nu uita sau  te auzi zi de zi pentru a simți. Cam aşa suntem noi.

11889641_974612659226606_2003999826890420824_n

– Pisi, când îți cumpără iubi pantofi noi, păstrează-le cutia!

Etichete

,

shoe-box

Înfăşoară-i corpul şi capacul cu hârtie colorată şi începe s-o umpli!
– Cu ce?
– Cu dulciuri (vezi să nu fie alterabile!), cu jucării mici, cu produse de igienă personală, cu obiecte mărunte de îmbrăcăminte, cu rechizite. Pe scurt, cu tot ce încape într-o cutie goală de pantofi şi poate reprezenta un dar de Crăciun pentru un copil amărât.
Nota bene: Nu puneți în cutii lucruri pe care nu v-ar plăcea nici vouă să le primiți. Toate lucrurile trebuie să fie noi.
– Apoi?
– Du cutia (fără să-i lipeşti capacul) unde ţi-e mai la îndemână şi las-o acolo! Termenul limită de anul acesta este 15 decembrie. Nişte oameni drăguţi o vor livra copilului despre care ţi-am spus mai devreme.
– Pe urmă?
– Bucură-te! Ai făcut o faptă bună.

ShoeBox este o campanie umanitară ajunsă la ediția a 8-a, ai cărei beneficiari sunt copiii şi adolescenţii care nu au intrat încă în graţiile Fortunei.

– Auzi, dar tu nu eşti niciodată tristă?

Etichete

, , , , ,

1477695_843678725652551_5804913538771026118_n

Pot număra pe degete persoanele care m-au văzut vreodată plângând. Bine, şi-au asumat acest risc, deşi le-am comunicat că, ulterior, va trebui să le extermin. Spuneţi-i cum vreţi voi: trufie, îngâmfare, vanitate, orgoliu sau orice alt sinonim! Eu cred că este mai uşor de tolerat de către cei din jur un zâmbet, o glumă spusă la momentul potrivit, un râset molipsitor, care să semene cu zgomotul produs de o Skoda în pantă decât o moacă tristă. Mi se spune că sunt ca o majoretă, că eman bună-dispoziţie, că luminez încăperile în care intru. Dacă nu aş fi ales să lucrez în domeniul publicitar Dacă nu m-ar fi ales publicitatea pe mine, probabil acum aş fi fost actriţă de comedie. Îmi place să descreţesc frunţile, îmi place să împac omul cu o vorbă bună atunci când simt că are nevoie de asta. Îmi place să lucrez cu, pentru şi printre oameni. La serviciu mă consider lider, nu şef. Am grijă ca cei cu care lucrez să nu mă ştie de frică, ci să aibă încredere în mine. Îmi place să scriu, să pictez, să dansez, să gătesc, să leg noi prietenii. Şi da, îmi place să râd mult.
Pot fi şi serioasă, mai ales când o cer împrejurările. Dar nu durează mult. Am mai spus-o: cea mai mare teamă a mea este să nu mă pufnească râsul în timpul unui priveghi.

– Auzi, dar tu nu eşti niciodată tristă?
– Ba da, uneori sunt. Şi se vede imediat, şi nu-mi place. Mă cuprinde ciuda pe mine. Dar apelez la un truc învăţat în copilărie şi în cei trei ani de teatru: disimulez. Şi disimulez atât de bine, încât, după o vreme, ajung şi eu să cred că totul e perfect, chiar dacă mă rup pe dinăuntru.
David „the optimist” mi-a făcut o propunere la care am răspuns afirmativ: să fac publice câteva poze tembele cu mine. El a încercat experimentul săptămâna trecută şi mi s-a părut că îi era uşor teamă de reacţiile adverse. Mie nu mi-a stârnit o astfel de reacţie, pentru că îmi plac oamenii care se distrează, care îi fac să râdă pe cei din jur.
Acestea fiind scrise, poftim poze!

11879029_1013615135325575_6255610209341240921_o

11856496_990476187639470_2526893534573955470_o

11760127_981781851842237_4390053641154018493_n11139966_947193091967780_773510788817455487_n

10996271_923957837624639_1933765113094927871_n

10915075_878356882184735_430636621794542051_o

10968452_893402334013523_693592289115362211_n1551653_697876776899414_1333945302_n

11001840_907649005922189_601501774704703638_n10013307_907688075918282_6015214369932120345_n

1483877_695609527126139_1919068945_o1397025_875732302447193_2450602484620500125_o

11947524_1000227886664300_1358764961770388781_n58644_513885375298556_362742562_n564693_513885761965184_373776230_n

533640_565542200132873_1103749985_n1098409_613849721968787_67717668_n

1146236_620839611269798_1187835963_o734952_545399132147180_1617844862_n734119_515957351758025_328785077_n

Cică trebuie să lansez provocarea şi altora. Robert, Emil, Mihaela, Antonia?😀

Lacrima din colţu’ ochiului

Etichete

, , ,

533640_565542200132873_1103749985_n

Motto: Mama mea când mi-a dat viaţă
           Şmecherii au luat vacanţă.

Am contorizat cu ce Google Search-uri s-a ajuns pe blog în decursul ultimelor două luni:

vă pupă fratele vostru

noua asistentă a lui dan capatos

să muare sau să moare corect gramatical

unele persoane nu merită să le ajuţi a 2 oară

dor la proști

vrea dex

păstrarea pantofilor

ce face o salatieră în restaurant

femei care nasc femei care nasc

dicţionarul limbi cum se zice corect arbagic sau arbagică

cum pot să aflu dacă sunt idiot sau nu

dragonul roşu covoare olteneşti

cuvinte care rănesc un bărbat

legea prevede să fii prost

corect gramatical miroase usturoi sau a usturoi

cum să desenezi feţe de oameni

de ce oltenii ajung şefi

a vomita conjugare doom2

cum repari un vas de sticlă spart

imagini cu căţei drăguţi pentru ipone

cum confecţionez o geantă frigorifică

cum se desparte curcubeu în silabe

reţetă de merdenele

Mulţumesc fanilor mei.

 

Sunteţi mai proşti doar noaptea?

Etichete

, , ,

hqdefaulthqdefault1

Cuvânt-înainte: Un prost nu e un om care nu înţelege, ci unul care pretinde c-a înţeles mai bine decât cel chemat să înţeleagă. (Nicolae Iorga)
Aţi observat că există cinci-şase (hai, maximum zece) încălcări ale normelor gramaticale veşnic menţionate de nişte unii?
Cică două puncte
* din cauza lu’ datorită;
* care pe care;
* vream plus voiam egal love;
* ce face linioară ţi & Co?
* fi, fii, fiii, fiiii, fiiiii, fiiiiii, fiiiiiiiiiiiiiiiiiii (ho, că-mi sare textul pe rândul următor!);
* decât în loc de doar sau numa’.
Asta nu-i greşeală, asta nu-i greşeală, asta nu-i, asta nu-i, nici asta, nici, nici, nici, nici.
Ghici ce zic nişte unii!
Cică două puncte
* În propoziţiile negative, se foloseşte „decât”, iar în cele afirmative „doar”.
* În limba română, „decât” nu este sinonim cu „doar” sau cu „numai” (ai început bine), aşa cum greşit cred cei mai mulţi dintre vorbitori, şi nu poate fi utilizat fără să fie însoţit de adverbul de negaţie „nu” (şi-ai dat cu mucii).
* Declanşatorul: „Decât” nu se poate folosi decât într-o construcţie negativă (aşa cum am făcut în propoziţia de faţă).
Reacţia: Mulţumesc pentru acest post! Dacă mai aud pe vreunul cu „decât”, zău că îl strâng de gât!

tumblr_inline_nje4fknxvC1smvhbb

Vezi ce întrebări am eu pentru nişte unii!
Cică două puncte
1. Sunteţi mai proşti decât doar noaptea?
2. Aţi încercat măcar să aflaţi care sunt valorile morfologice ale lui „decât”? Toate?
3. De gradul comparativ al adjectivelor şi al adverbelor aţi auzit? De conjuncţie aţi auzit? Probabil aţi auzit voi ceva-ceva, dar de ce să vă documentaţi înainte de a scrie tâmpenii?
Dick Brandon zicea că documentarea se aseamănă cu sexul: când e bine făcută, e foarte bună. „Decât” are, pe lângă funcţia de adverb restrictiv (se muare peştişorii mei dacă ştiaţi că aşa-i zice lu’ „decât” ăla, de trebuie înlocuit cu „doar” dacă nu e în cârdăşie cu „nu”? Se muare?), mai are şi funcţiile morfologice de adverb comparativ de inegalitate (Ex.: Eşti mai prost decât prevede legea/ o oaie etc.), de conjuncţie care introduce subordonatele circumstanţiale (Ex.: Decât să fii prost fără pereche, mai bine să fii prost grămadă./ „Este mai bine să fii prost şi să cunoşti acest fapt, decât să fii prost şi să te crezi înţelept.” – Buddha).
Cum e? Se poate utiliza „decât” şi-n exemplele afirmative? Am avut dreptate?

 

10x

Etichete

, , ,

Mr-Hanks

Din ciclul „Lumile întreabă, eu răspunde”, voi da răspunsul la întrebarea „- Cum e corect: merci, mersi sau mercic?”.
Corectitudinea termenilor unei limbi o consfinţesc dicţionarele. Nu vă convine…

Nauman

Ştiu, e obositor să căutaţi „Explicativu'” în bibliotecă sau să tastaţi haş te te pe bară bară două puncte dublu ve dublu ve dublu ve dexonline punct ro. Aţi putea înşira muci pe aţă între timp. Dar de-aia sunt eu aici, să vă lămuresc.
Din numărul mare de cuvinte de origine franceză din lexicul românesc, au rămas puţine cele care şi-au păstrat grafia originară: „bleu”, „etui”, „mot à mot” ş.a. Câţi dintre voi scrieţi „marche arrière”, „abat-jour”, „chaise longue”, „passeport”? Vă spun eu: niciunul. Nici măcar aia snobi. Ba nu, staţi aşa! Snobii scriu „en gross”* (sic!) pe tirurile cu care se transportă legume şi fructe, pe firmele luminoase din piaţă şi pe cartonaşele aşezate frumos în faţa grămezilor de chiloţi de pe tarabele din Dragonul Roşu.
Nici nu ştiu cu ce să încep. Hai să-ncep cu „mercic şi-un pupic cu sclipic pe botic înainte de somnic”!
1. V-am mai spus că nu sunt specialist în etimologie? V-am mai spus. Eh, chiar dacă nu-s, eu cred că „mercic” are drept sursă bancul cu iepuraşul care voia să cumpere Pecsic. Vânzătoarea încearcă să-l înveţe să spună corect, Pepsi. Reuşeşte după trei sau patru încercări, femeia îi dă sticla cu suc, iar el spune: – Mercic!
2. Corect cu adevărat este „merci”, dar în franceză (nu „merçi”, poligloţilor care-aţi amestecat absintul cu şampania şi coniacul!). În română e „mersi”. M-am uitat şi în DOOM2. Mais quelle horreur! Şi-n ăla tot „mersi” scrie. Termenul şi-a găsit şi el, săracu’, un loc în lexicul românesc. Cum „mulţumesc” este prea oficial, prea scorţos, prea rece şi mult prea rar spre deloc utilizat (ca şi „te/vă rog” sau „iartă-/iertaţi-mă”), „mersi” (fam.) s-a dovedit a fi numa’ bun.
3. Dacă pe Messenger sau pe orice tip de chat vi se solicită ajutorul: cmf bro ai zece sute pn maine sau pn nuti dau una😀, voi răspundeţi: da boss se gaseste😐 şi vi se mulţumeşte astfel: ms bro t pupa fratele tau, nu: mc bro te pupa fratele tau, de ce mă mai întrebaţi dacă „mersi” se scrie cu c sau cu s?

*„en gross”: în limba de origine, franceza, se scrie „en gros”, c-un s, poligloţilor care-aţi amestecat absint cu şampanie, coniac şi London dry gin! În română-i „angro” (scris uneori şi „engros”) din 1955.

Românii au şters-o englezeşte

Etichete

, , , , ,

11377120_381152088752863_2133555566523794991_n

Cuvânt-înainte:
Un deţinut îşi întoarcea lucrurile din celulă cu susul în jos, strigând din toţi rărunchii:
– Am fost jefuit, am fost cu neruşinare furat!
Gardienii sosesc în grabă şi îl întreabă:
– Ce ţi s-a furat?
– Planul de evadare.

Dacă am fi fost aseară la Chambers doar eu şi Emil, aş fi numit articolul „Evadarea din Alcapraz”.
Din fericire, n-am fost doar noi doi. Altfel, n-am fi găsit adresa la care eram aşteptaţi de Iulian, directorul general de la Chambers. Am fost şase: Iulia, Alexandru, Andrei, Alin, eu şi Emiiiiiiiiiiil Călinescuuuuu!
Eu nu mai fusesem până aseară la niciun joc real de evadare (pentru generaţia romgleză, „real escape game”), dar nu m-am alarmat. Eram familiarizată deja cu jocurile din categoria Mistery Games de pe site-ul Big Fish Games, adică mă simţeam ca peştele-n apă.
Am stat de vorbă puţin cu Iulian, am aflat povestea camerei din care urma să evadăm şi nivelul de dificultate a jocului (8/10), am primit instrucţiunile (pe ce să punem mâna, pe ce să nu punem mâna, să avem grijă să nu dărâmăm, să nu spargem, să nu stricăm ceva – cred că astea erau instrucţiuni pentru Emil), i-a fost înmânată o staţie de emisie-recepţie (pentru generaţia romgleză, „walkie-talkie”) lui Andrei şi am fost încuiaţi pe dinafară în biroul lui Davewriter (un detectiv englez de prin anii ’80, dacă am reţinut eu bine) din care trebuia să ieşim în maximum 60 de minute fără a face uz de forţa fizică*. Aşa că ne-am folosit de logică, de cultură generală, de curiozitatea feminină (eu am căutat indicii şi sub covor), de puţin noroc şi, după 57 de minute şi 22 de secunde, eram afară.
Am format o echipă simpatică şi de succes, am fost şi uniţi, dar şi împrăştiaţi la un moment dat (cu scopul de a căuta indicii în paralel, ca să nu pierdem vremea aiurea), am primit indiciul promis atunci când ne-am aflat în impas, moment în care am realizat cu toţii că lucrurile în viaţă sunt simple, dar le complicăm noi.
Ăăăăă!… Mi-a zis Emil că în articole de acest gen nu trebuie să dai din casă (din cameră, cum ar veni) prea mult (adică, pentru generaţia romgleză, „să nu faci un spoiler”). Deci vă mai spun doar că mi-a plăcut mult ora petrecută aseară la Chambers, că mă bucur pentru că m-am alăturat echipei „Internet Explorers” (cât de curând, o să am grijă să aibă un logo profi şi un slogan pe măsură) şi vă recomand să încercaţi jocul de evadare pe viu (pentru generaţia romgleză, „real escape game”). Rezervările se fac direct pe site, iar adresa o găsiţi tot acolo. Indicii suplimentare: ajungi în Piaţa Kogălniceanu, cum vii dinspre Universitate spre Facultatea de Drept. Statu’ ia tot. Statuia e în mijloc. Pe partea stângă, în spatele staţiei RATB, este shaormeria aia celebră, unde se vinde shaorma de 4 lei (cu de toate, fără iute). În stânga shaormeriei, se află Calea Plevnei. Nu vă duceţi până în capăt, nici până la mijloc, cum a făcut Emil ieri, spunând mereu: „- Trebuia să fie pe undeva, pe-aici! Trebuia să fie pe undeva, pe-aici! Trebuia să fie pe undeva, pe-aici!”. Chambers se află la 20 de metri de la intrarea pe Calea Plevnei, pe partea dreaptă (nr. 5-7). O să vedeţi o uşă din sticlă, cu un interfon în stânga şi cu o plăcuţă pe care scrie – ŞOC! – Chambers. Apăsaţi 83. Vi se va deschide uşa. La parter, stânga şi-n capăt.
Sfârşit. Va urma.

* Eu aveam în geantă, pentru orice eventualitate, două cărămizi. Aşa obişnuiesc oltenii să umble, cu una sting becul şi cu cealaltă verifică dacă au închis fereastra, ca să nu-i tragă la şale. Ce să vezi? Mi-am dat seama că